Deși sunt în România de mai bine de o lună, până săptămâna trecută nu am avut sentimentul că m-am conectat cu autenticul românesc sau că am contribuit în mod satisfăcător prin activitatea mea ca voluntar.
Acasă, în Statele Unite, în familia mea, Paștele n-a fost niciodată vreo mare sărbătoare religioasă, eveniment al comunității sau asociat cu diverse mâncăruri tradiționale. Mai degrabă, pentru mine era o zi de distractivă când eu și fratele meu alergam prin jurul casei, încercând să ne împiedicăm unul pe celălalt în cursa pentru a găsi toate ouăle de Paște care fuseseră ascunse, și făcând din asta o competiție pentru a găsi cât mai multe dintre ele.
Pe drumul spre Pănătău am vazut lanuri frumoase de rapiță, mărginind șoseaua în valuri galbene și am privit înverzirea munților care însoțește primăvara. M-am plimbat printr-o mănăstire ortodoxă liniștită și-am văzut tot felul de case țărănești, diferite de orice știam din Statele Unite. Una dintre ele era ca un triunghi, cu un acoperiș care aproape atingea pământul. Trecând printr-o comunitate rurală rromă, mi s-a părut că vecinii erau implicați într-un concurs – cine are gardul și curtea decorate cu cele mai multe statui în formă de leu. Am trecut și prin sate cu case mici, dar și prin unele cu case care stăteau să cadă.
Curând, însă, toate aceste priveliști au pălit în fața experiențelor trăite odată ajunsă la casa Familia AMURTEL. În noaptea în care am ajuns, începea sărbătoarea Paștelui. Pe la 12:30 noaptea, am mers spre biserică împreună cu o parte dintre copiii mai mari și adulții: o biserică ortodoxă cu o cruce cu trifoi, cimitir și tavan pictat.
Cât eram încă pe drum, unul dintre copiii care plecase înainte să cumpere lumânările subțiri folosite în timpul ceremoniei, s-a întors cu ele și ni le-a împărțit tuturor. Am ajuns înainte de sosirea preotului – acesta își împărțea timpul între două localități, și am reușit să văd puțin interiorul bisericii și cimitirul, iluminat subtil de flacăra delicată a candelelor roșii și a lumânărilor subțiri, cum aveam și eu.
Ceremonia nu a început până după 1 dimineața. Întâi, oamenii au umplut biserica pentru a-și aprinde lumânările, apoi ne-am adunat cu toții afară penru a asculta începutul slujbei: preotul intona din Scriptură, iar congregația cânta drept răspuns, îngenuchiind, făcând semnul crucii de trei ori apoi ridicându-se, totul în timp ce își protejau lumânările aprinse de vântul răcoros care amenința să le stingă.
Odată încheiată această parte, m-am întors pentru odihnă, însă întreaga slujbă a durat până la 6 dimineața. Într-adevăr, câțiva dintre copii s-au întors acasă în zori! Am mai aflat că, timp de o lună după Paște, oamenii se salută cu “Hristos a înviat”și răspund cu “Adevărat înviat“.
În dimineața următoare, bine odihnită, m-am trezit să ajut la pregătirile pentru partea a doua a sărbătorii de Paște: un picnic și o vânătoare de gentuțe cu bunătăți pentru fiecare, ascunse de Iepurașul de Paște. În realitate, Didi, doi tineri și cu mine am ascuns gentuțele. Una într-o fântână, câteva prin copaci, altele împrăștiate prin diverse locuri de pe mica pajiște plină de păpădii unde Familia AMURTEL se adună de fiecare Paște.
Apoi, am aranjat mâncarea, pe fețele de masă întinse pe iarbă, și, în curând, au sosit și ceilalți copii. Am primit sarcina de a le face fotografii, și știu că m-am gândit că este o tradiție frumoasă. Spre surpriza mea, când aproape toată lumea își găsise gentuța, Gopi m-a întrebat: ”Îl cauți pe iepurașul de Paște?” Inițial, am fost nedumerită, dar apoi am înțeles cu bucurie că fusesem și eu inclusă în festivitățile pascale. Nu era mare lucru în gentuța mea, pentru că sunt vegană și probabil n-au avut de unde să cumpere ciocolată vegană, dar simplul gest a fost ceea ce a contat pentru mine. La picnic, am fost martora unei alte tradiții, cea a ciocnirii ouălor roșii. Două persoane iau fiecare câte un ou, le ciocnesc, și văd care se sparge primul, stabilind astfel cine pierde și cine câștigă. Una dintre fetițe avea un truc deștept pentru a câștiga – oul cu care ciocnea era de lemn!
Am crezut că sărbătoarea a luat sfârșit, dar spre surpriza mea, am fost invitați acasă la Gopi – una dintre fondatoarele Familiei AMURTEL care acum este pensionară, pentru o cină în aer liber. Mâncarea a fost tradițională, și mi s-a spus că acesta este preparatul pe care românii îl pregătesc la toate sărbătorile: mămăligă, sarmale și smântână. După ce toată lumea a mâncat, a fost emoționant să privesc cum s-au desfășurat lucrurile în continuare. Copiii au fost foarte activi: au dansat, s-au jucat, și-au pictat fețele, s-au luptat cu săbii din baloane și s-au distrat cu toate filtrele caraghioase de pe snapchat din telefonul meu. Am exersat puțin și limba română și chiar am dansat: o horă, un dans în cerc, și un alt dans împreună cu câțiva copii și adulți.
Întreaga zi a fost o experiență cu adevărat specială. Ca de fiecare dată când merg în locuri noi pentru mine, până ce nu petrec timp cu oamenii locului nu-mi pot forma o imagine realistă despre acesta. Pentru mine, aceasta a fost prima dată când am putut fi martora unei sărbători într-o țară pe care am vizitat-o. Sper ca într-o zi să repet experiența, dar dacă nu, voi prețui amintirile acestui minunat instantaneu al culturii românești și al casei Familiei AMURTEL.
Karuna de Hoyos, AMURTEL volunteer from the US, 19 years old