În urma Marii Recesiuni din 2007, după intrarea aproape în faliment a guvernului grec și dificultățile financiare ale Spaniei, Portugaliei, Irlandei și ale altor țări în UE, Banca Centrală Europeană și FMI au insistat asupra unor măsuri stricte de austeritate care au fost impuse în schimbul unui ajutor financiar. Înaintea acestora, ratele dobânzilor la obligațiunile de stat în aceste țări au crescut la cifre duble, iar teama a fost că, creditorii nu vor dori să sprijine guvernele dacă nu vor fi făcuți pași hotărâți pentru reducerea bugetelor și a deficitelor bugetare. Așteptările erau ca în urma măsurilor de austeritate, datoria guvernamentală să fie redusă la niveluri gestionabile.
Din păcate acest lucru nu s-a întâmplat. Nici unul dintre guvernele care au impus măsuri de austeritate nu și-a atins obiectivul de reducere a datoriei. În toate cazurile, datoria ca procent din PIB a crescut substanțial. În România, datoria publică s-a dublat.
Măsurile de austeritate au avut însă alte efecte. Șomajul a crescut vertiginos, rezultatele economice au căzut și întreaga UE a fost aruncată într-o spirală deflaționistă. În Spania și Grecia, una din trei persoane este șomeră și două din trei persoane sub 25 de ani nu au de lucru. Creșterea economică în țările în care austeritatea a fost impusă a fost negativă, în timp ce țările care nu au impus austeritatea au atins cel puțin o creștere moderată.
Dacă ne uităm la datoria guvernamentală, un lucru interesant este faptul că în țările care nu au impus austeritatea, datoria a crescut foarte puțin, dar în țările în care ea a fost impusă, datoria a crescut mai repede decât înainte de austeritate! Ce a mers prost? Cum se poate că atunci când cheltuiești mai puțin să crească datoria?
De ce austeritatea nu funcționează
Când o gospodărie intră în datorii, tăierea cheltuielilor nu-i descrește venitul. De aceea, austeritatea este o politică bună pentru o gospodărie individuală. Când este vorba de guverne, situația este diferită. Cheltuielile guvernamentale în UE reprezintă aproximativ 40% din venitul național și orice reducere seminificativa a cheltuielilor va avea un efect direct asupra economiei.
Să ne imaginăm că guvernul taie salariile, reduce pensiile, reduce cheltuielile persoanelor și oprește construirea de drumuri. Persoanele cărora li s-a redus salariul sau sunt concediate, vor fi nevoite să-și reducă cheltuielile și asta va afecta magazinele și celelalte afaceri. Dacă oamenii cumpără mai puțin, patronii vor fi nevoiți să-și concedieze personalul și asta va aduce și mai mulți șomeri pe străzi, care nu-și mai permit să cumpere bunuri. Aceștia nu-și vor mai putea plăti chiriile și proprietarii vor fi afectați. Proprietarii pot datora bani băncilor – dacă nu mai primesc chirii, nu vor putea să-și plătească datoriile la bancă.
Cei care nu mai construiesc drumuri vor fi nevoiți să-și concedieze angajați și, în cel mai rău caz, pot da faliment.
În acest fel, o spirală descrescătoare se crează, care trage în jos economia. Pe măsură ce economia se micșorează, veniturile din taxe ale guvernului se reduc, de asemenea. Astfel, se poate ajunge ca guvernul care își reduce cheltuielile să genereze o pierdere mai mare prin reducerea veniturilor din taxe și astfel să crească nevoia guvernului de a împrumuta bani.
Refacerea britanică
Susținătorii austerității prezintă Marea Britanie ca o poveste de succes, a teoriei că austeritatea funcționează cu adevărat. E adevărat, economia țării a crescut în ultimii doi ani iar șomajul este scăzut. Da, dar argumentul autorității este incorect folosit în acest caz, deoarece constrângerea succintă de austeritate a Marii Britanii s-a sfârșit acum doi ani. Programul original de reducere constantă a deficitului bugetar a fost oprit și cheltuielile publice stimulative au fost reluate. De aceea, drumul spre refacere al Marii Britanii este mai degrabă o mărturie a faptului că austeritatea nu funcționează. Economia a fost foarte afectată, dar imediat ce programul de austeritate a fost oprit, economia s-a îmbunătățit.
O situație care ar putea fi descrisă cu cuvintele economistului Paul Kruger, ”Dacă eu mă lovesc în cap cu o bâtă de baseball și apoi mă opresc, voi începe să mă simt mai bine. Asta nu înseamnă că lovirea în cap cu o bată de baseball este un lucru bun!”
Ce spun economiștii?
Există mulți economiști cu puncte diferite de vedere despre cum funcționează economia, dar nicio școală de economie nu a recomandat ca guvernul să introducă măsuri de austeriate la începutul unei recesiuni majore. Economiștii keynesieni ar recomanda opusul: lăsați Guvernul să cheltuie mai mult în recesiune pentru a stimula creșterea. Economiști ca Milton Friedman ar recomanda o creștere monetară prin relaxare cantitativă (a se citi abani printati), iar ideea de austeritate guvernamentală nu ar fi niciodată în mintea lor. Economiștii marxiști tradiționali ar consideră criza un rezultat invariabil al sistemului capitalist și impunerea austerității ar însemna pentru ei să ceară oamenilor obișnuiți să salveze capitaliștii cei bogați.
Deci, măsurile de austeritate impuse în Europa nu sunt sprijinite de economiști, indiferent ce școală de economie reprezinta. Suferința teribilă impusă oamenilor în UE era predictibilă și inevitabilă. Faptul că, în ciuda acestui lucru, austeritatea a fost impusă în așa de multe țări, a fost iresponsabil și stupid.
Guverne sărace – națiuni bogate
Dacă reducerea costurilor nu este posibilă, singura altă opțiune este creșterea veniturilor. Din 1970, sub influența politicilor Reagan și Thatcher, a existat o tendință de transfer al bogăției de la săraci către bogați. Acest lucru s-a realizat prin reducerea taxelor pe avere și înghețarea salariilor pentru oamenii obișnuiți. În anii 60 în Statele Unite, un om care lucra de la 8 la 5 putea susține o familie din clasă de mijloc. Astăzi, pentru a menține aceleași standarde de viață, ambii soți trebuie să muncească, și mult mai multe ore. Trendul este similar în alte țări. În același timp, ca urmare a veniturilor fiscale mai mici, guvernele trebuie să se împrumute pentru a-și îndeplini obligațiile. Rezultatul final a fost creșterea datoriei guvernamentale și o creștere a inegalității.
Astăzi, multe guverne au datorii care sunt egale cu întregul venit al țării pe un an. Asta înseamnă că este nevoie de fiecare ban câștigat de fiecare persoană din țară timp de un an pentru a plăti datoria națională! În același timp, activele publice s-au diminuat astfel încât sunt egale cu venitul național pentru un an. Rezultatul final este că multe guverne au o valoare netă de zero: ceea ce câștigă este egal cu ceea ce datorează!
Asta nu înseamnă că națiunile din vest sunt sărace. Ci din contra. Noile active nete ale sectorului privat sunt egale cu de la cinci la șase ori venitul național. Astfel, în timp ce guvernele sunt sărace, sectorul privat s-a îmbogățit.
Multe din aceste active aparțin unui grup mic de persoane bogate. 1% din cei mai bogați dețin 35% din bogăția națională, următoarele 9% dețin alte 35%, iar jumătate dintre cei mai săraci dețin numai 5% din bogăția națională.
Austeritatea lovește cel mai tare la jumătatea de jos, care deține aproape nimic, în timp ce aceia care sunt bogați reușesc să-și crească bogăția și în timpurile grele. O propunere mult mai bună de rezolvare a crizei datoriilor ar fi impunerea unei taxe progresive pe bogăție care i-ar lovi pe cei bogați în locul celor săraci. Dacă ar fi impusă o taxă, o singură dată, care să taxeze cu 35% pe cei 1% bogați, pe următorii 9% cu 20% și următorii 25% cu 2,5%, am putea șterge complet datoria națională și, în timpul procesului, să se transforme activele speculative, care nu aduc nici un beneficiu economiei, în active productive care vor crește bunăstarea tuturor.